Priveam Marea dintr-un unghi puțin încercat până atunci. Valurile se îngrămădeau spre mine furioase şi strigau c-au să mă ajungă să mă mântuie. Le zâmbeam şi se linişteau pentru o clipă. Uitau că zac la genunchii lor şi le păream adormită, deşi le vorbeam căzută pe o parte. Se ridicau să îmi vegheze somnul şi geamătul târziu pe care nu-l puteam stăpâni atât de bine. Pe obrazul drept mi se încrestase o scoică, iar sideful ei părea al meu dintotdeauna. Nisipul rece îmi conturase trupul asemeni unui sarcofag dispus să ascundă istoria unei vietăți glorioase.
Chiar înainte să îmi alung ultima lacrimă călâie, a ajuns la căpătâiul meu. Mi-a picurat în suflet ultimele picături din apa vie pe care o ținea ascunsă într-un borcănel puțin ciobit, numai într-o parte. Pentru că în graba lui, într-o dimineață devreme de marți, nu găsise lângă piciorul patului din lemn de nuc acea sticluță potrivită. Am simțit cum îmi încălzeşte diferit inima ultima picătură, şi am continuat să îi strâng mâinile în aripile mele frânte. Încerca să mă aline şi să-mi spună că nu se observă că mi s-au împuținat zilele, iar colbul roşiatic al amurgului abia dacă s-a prins de genele mele, crescute ca să-mi zvânte trupul în cazul în care îmi negociam greşit fericirea ochilor. Apoi am suspinat, pentru că îmi atinsese inima.
Îmi spuse să privesc spre Port pentru că vin încărcături de praf de stele, şi să mă concentrez să-mi pun dorințe ca să nu mor. Degeaba încercam să îi explic că doar pământenilor le este îngăduit acest privilegiu, nu mă asculta. Și continua să scormonească priceput prin toracele meu. Respiram tot mai încet şi mai puțin. Mă desfăcuse pe bucăți în interior şi gândea încruntat cum să mă lipsească de mecanismul principal. Îl priveam zâmbind prin ceața ce îmi tulbura albeața ochilor mei fragezi. I-am strigat că are mâinile reci. Mi-ar fi plăcut măcar să-l văd atent când îmi cotrobăie prin suflet. Să ştiu că are grijă să se încălzească mai întâi. Îmi luase inima fără să-mi ceară voie, iar acum mă privea indecis. Speram măcar să înțeleg în ochii lui victoria nebună cu care, poate, se hrănea. Pentru că nu am apucat să îi cunosc obiceiurile. Iar eu clipeam mai rar şi mai puțin. Nu mă temeam că mă sting, ci mă înfiora felul liniştit în care a început să se desprindă de soarta mea şi cum se depărta fredonând încetişor, doar pentru el, un cântec ce încuraja mesajul unei sorți rele. Îmi pleca şi îi vedeam spatele fără nişte vertebre ale lui. Dacă aş fi ştiut cum îl numeau ceilalți răpitori de inimi, l-aş fi chemat spre mine cu ultimele puteri. Dar amuțisem. Apa vie de care aveam atâta nevoie nu se afla în borcănel. Păstrase acea picătură pentru el, pentru o soartă mai bună alături de un alt flamingo căzut pe nisipuri reci şi ude, obişnuite cu amenințarea valurilor furioase.
