La-nceput, când era beznă, nici lumină și nici fapte,
Nicio stea să țină calea, și nici vis de om în noapte.
Când lipseau cântec de mierlă și viețuitor sălbatic,
Când nu existau bujorii și nici anotimp tomnatic.
Nu cădeau frunze pudrate și de geruri măcinate,
Bruma nu-mbrăca pământul și nici florile uscate.
Nu se clătinau copacii și nici maci pe timp de vară,
Nu cădeau cuminți asinii în căldură, sub povară.
Nu se murdăreau copiii, de pământ, în joaca lor,
Și nici valuri nu-nsoțeau fericirea mărilor.
Nici înțelepciunea vieții pe sub frunți adânc brăzdate,
Coborâte stalactitic peste pleoape nemișcate.
Nu era candoarea lumii strânsă-n zâmbetul umil,
Și nici fericirea toată-n gălăgia de copil.
Oameni nu nășteau alți oameni, nici plângeau întâiul plânset,
Nici n-aveau clipiri anume pentru fiecare scâncet.
Nu era nici luptă dreaptă pentru soarta Sfintei Vineri,
Nici motiv ca Ea să fie pavăză pentru cei tineri.
Nu era nici bun, nici rău, și nici lucru îndoielnic,
Nu erau nici neamuri toate așezate în pomelnic.
Și în noapte-aceasta vidă, surdă, neagră și prea plină
De nimic, Dumnezeu făcu lumină.
