Şi cum vezi că pică moale, liniștit, deloc grăbit,
Stropul cel mai mic de ploaie şi nu pare ostenit,
Te gândeşti la soarta-i crudă, scrisă-n cărți de Sfinții Îngeri,
N-are voie să se-ntrebe, nici nu-ncape loc de plângeri.
Încă de când se desparte, smuls de-o forță ne-ndurată
Părăsindu-şi locu-n ceruri, cade mut ca o săgeată.
Iar în plina lui cădere se aprinde tremurând
Ca un foc pe vreascuri ude, ce-l îndeamnă, meditând:
De ce oare în cădere nimeni nu-l aşteaptă jos,
Şi-i sortit să se izbească de pământul negricios?
Cât de greu păcătuise de-i atât de dur pe lume?
Căci coboară din înalturi şi ajunge jos fărâme…
Şi cuprins de deznădejde, lumea-n jurul lui s-a stins.
Dezlipindu-se de viață, se privea acum învins.
Dar când clipa izbăvirii tot mai grea i se părea,
Un fior rece, puternic, la viață-l aducea.
Ca un licăr de speranță se iveau sclipiri în zare,
Ca o rază de lumină bună și mângâietoare.
Îi părea cum tot mai rece devenea acel fior,
Îl simțea acum mai bine cum îl cuprindea uşor.
Până jos pe patul searbăd, ce nu are aşternut,
Își vedea tot mai puțin drumul vieții ce-a avut.
Pregătit să se izbească şi să uite tot ce-a fost,
Se ruga pios în taină, spunând vrednic Tatăl Nost’
Şi privind de sus din Ceruri cu un zâmbet îndurat,
Hotărâse să-l aline Dumnezeu Adevărat.
Și din micul strop de apă ce uşor el s-a desprins,
Devenea acum fulg moale şi plutea de vânt împins.
Se trezi din concentrare şi simțindu-se zburând,
Părăsise deznădejdea, bucuros plângea în gând.
Şi-amorțit de bucurie cugetă la ‘sale fapte.
Căci de când din înălțime smuls a fost, trăi în noapte.
Gânduri negre îl cuprinse de la prima lui cădere.
Era mânios pe Ceruri, căci n-avea nicio putere.
Dar privind smerit în suflet şi-acceptând destinul greu,
Se-ntorcea de bunăvoie către Bunul Dumnezeu.
Şi din marea bunătate a Divinității Sale,
S-a-ndurat să-i curme greul, transformându-l în fulg moale.
