Descris în cuvinte multe și revoltate, parcă de Marin Preda, apusul care cădea ardelenește peste case nu se grăbea deloc să-și închidă pleoapele. Dincolo de linia de tren interurban, zăcea proptită în gânduri vechi o spălătorie de mașini și, lângă ea, trei urmași ai lui Adam își odihneau trupurile crescute mitologic. Conturați asemeni lui Adonis cel seducător, primiseră viață cu 35, 40 de ani în urmă, tot printr-o dragoste incestuoasă. Singura diferență remarcabilă era locația incestului mitologic, adică Bacău și nu Platoul Superior al Greciei Antice. Asta, și cizmele negre de pe care se dezlipise nesigur inițialele LV, semnate (probabil) de artistul impecabil care însuflețea petrecerile cu casete, Liviu Vârciu. Încă neșters de puțină margarină rămasă sfidător în colțul drept al gurii sale zemoase, și cu un finuț iz de salam de vară venit din stomac, Tinu Bărzoi trase aer în piept în timp ce privea în tihnă apusul roșiatic, își făcu puțin curaj, și începu să vorbească:
– Și azi la fel ca ieri. Englejii ăștia nu-și respectă mamele…
– Ce-ai, mă, Tinule? Mi se pare c-ai cam obosit.
Și se porni un hăhăit în două voci și-n contratimp, cu puțină flegmă ruptă în grumazul artiștilor. Tinu nu ținea să fie moralist. Nici nu se uită la ei. Simțea că-i neînțeles și că își pierde timpul dacă s-ar apuca să le explice ăstora doi cum e treaba. Și nici nu-l deranja că râdeau așa prostește. Îl deranja că nu erau armonizați. Își strânse picioarele mai jos de genunchi cu brațele osoase ieșite de sub mâneca tricotată și suflecată alaltăieri, și-și petrecu grijuliu amândouă mâinile. Acum stătea un pic cocoșat, gânditor și neînțeles, simțindu-se cu adevărat printre străini. Se gândea la domnișoara îmbrăcată frumos, care dirija și ordona categoric pasagerii în avion. Oare unde-și prinsese ciorapii? Avea un fir fugit și ea continua să facă ordine în viața altora, împărțind în stânga și în dreapta oamenii pe diverse categorii, pe cifre și litere, la geam, la mijloc și la culoar. Tinu se cufunda în gândul ăsta nou, și-și încrunta aproape supărat la exterior sălașul gândurilor. Își zise ca o concluzie, doar pentru sine: așa e, Tinule, și-n viață. Mereu primești ordine de la ăia cu ciorapi rupți, cu un fir tras. Te duci unde zic ei. Faci ce zic ei. Și ei nici macar o dată nu se uită în bătătura lor, să le fie întregi ciorapii înainte să dea ordine. Tinu zâmbi. Și-a explicat singur, cu expresii fizice de încântare și mulțumire, că bătătura era o metaforă. Era satisfăcut. Își amintise lecția metafora și de doamna Urs care i-o explicase bine în clasele primare. Se uită iar spre băieți. Se hârjoneau râzând ca bezmeticii. Tinu zâmbise a milă și-și zise iar ca pentru sine: săracii ăștia… să n-aibă ei gânduri profunde, așa, să nu se gândească chiar niciodată la lucruri și de unde-s ele. Apoi continuă uitându-se spre ei:
– N-am obosit, mă, Lușule. Da’ știi tu singur că am dreptate…
Corneluș Apăpoaei avea în total 3 dinți sus și restul pana la 7, jos. Părea o creație magică cu toată viața adunată matematic incorect, din mai multe încercări, pe degetele de la două mâini. Făcuse de curând 39 de ani și visul lui era să spele un Volkswagen albastru metalizat. Învățase să înțeleagă mașinile și brandul lor în funcție de cai, și de cum își țin picioarele pe sigla din față. Luș era de toate dar era și bun la inimă. Dădea din tot ce avea și, în principiu, știa de două englezoaice pe care le lăsase grele. Avea jumătatea superioară a părului strâns într-un coc în vârful capului, după noua modă a locului în care coborâse din avion.
– ‘aide, șefu’! Nu te-ncrunta că faci riduri! Și se porni aceeași hăhăială veselă. Ce să-i faci? E și ei oameni. S-or grăbi, nu i-o lăsa nevestili… Apoi, simțind oboseala intelectuală a șefului, dădu decisiva. Mâine o ‘s fie mai bini. Ai să vezi.
Tinu se uită mulțumit că are angajați cu suflet. Își zise de multe ori că în viață contează să ai bani și să fii un om cinstit nu cum arăți. Să nu fii fals, adică. Îi părea rău că nu-și spală englezii mașinile ca să facă și el un ban cum trebuie, că doar de-aia bătuse atâta drum și de-aia călătorise el în timp. Râse satisfăcut de gluma pe care o făcuse. Mereu când suna Mirunica de acasă îi făcea gluma cu fusul orar și că el călătorise în timp ca să poată să o iubească mai mult. Și nici de data asta nu-i căzuse margarina din colțul gurii.
Vântul îi pieptăna bretonul rar care-i acoperea fruntea, și-i dezordona puțin coordonatele după care alesese să-și așeze căciula cu care venise de acasă, și pe care încă-i scria, sub un pic de murdărie, Nike. Râgâi satisfăcut, a împlinire. Își desprinse închegarea mâinilor, ocazie cu care-și descătușă prinzătoarea gândurilor.
– Haide, băieți, închiderea. Vă așteaptă și pe voi cineva drag acasă și io vă țin acilea fără rost.
Și-avea dreptate. Peste drum de spălătorie, la barăcile lor, dădea din coadă vesel și primitor un câine lățos devenit bilingv. Il chema Ukei, ca pe țara rece și ploioasă, dar care acum le era gazdă. Tinu se spălă pe mâini la robinetul din curte, o improvizație de artist de care era mândru. Privi spre linia de tren, trase aer în piept în timp ce-și usca mâinile de salopeta de lucru și zise încet, aproape filosofic: nu s-or plictisi și astea să care aceleași trenuri, pe aceleași rute și să n-ajungă să cunoască niciodată trenul pe care-l ține? Cum o fi să știi că doar atunci când se strică ceva la el și când e nefolositor, abia atunci să stai tu, șină, sub o roată mai mult de 30 de secunde? Oare ce și-ar spune înainte ca rugina să le curme viața? Se opri din fluturatul mâinilor și-și scobi un firicel de piept de porc din salamul de mai devreme, rămas încăpățânat între dinți. Apoi, clătinând supărat din cap se certă singur. Tinule, taci naibii cu filosofiile astea că nu mai dormi la noapte…
