Pe un scaun împletit din spice vechi, în care atârnau detalii albăstrui şi gri din flori de mucegai, stătea zăcând într-o rână şi ațâțând gânduri molcome, un domn abia ieşit din a doua tinerețe. Era o duminică plictisită că era rândul ei să fie iar. Sufla un vânt fără vlagă şi-i ridica mânecile descheiate ale cămăşii verzi în carouri bunului nostru domn. Prin acea deschizătură, se vedeau nişte vene puternic încordate de un sânge nepotolit de trecerea timpului. Mâinile sale strigau arogante prin nişte degete lungi şi noduroase, dar frumoase în felul lor. Strângea mecanic în înnodări proaspete câteva fire de iarbă, de care uitase că le prinse nevinovate în neliniştea reveriei lui. Mesteca un mugur de vie acrişor pe care îl simțea inconştient şi-şi strâmba colțul gurii ca să-i confirme seva tânără. Avea o barbă sură, deasă şi crescută, ochii adânciți şi pleoape generoase care îi acopereau vederea rar, după pofta inimii. Nişte gene bogate, rebel încâlcite, se împreunau târziu, când se întampla să se coboare acest misterios construct. Această figură ascetică era evidențiată de nişte pomeți traversați de târâtoare rubinii, şi erau bine conturați. Se simțea o inimă blândă, dar fermă.
Un mascul alfa, înțelept şi drept.
Mă apropiam într-un pas domolit de o căldură infernală. Pământul uscat, pe care îl călcam nemilos, plângea frângându-se sub arşiță, în urma mea. O gâză kamikaze se zbătea de genunchii mei şi-şi ciocnea aripile uscate ce se auzeau ca două ceşti de porțelan. Mă grăbeam să respir, ca să nu mă înec de atâta praf şi soare. Ca să ajung să-i număr gândurile de aproape acestui om, trebuia să trec pe lângă un imens de rapiță deasă, crescută înadins ca să-mi trec degetele pe deasupra ei. Sub mângâierea mea, planta devenea sensibilă şi-şi lepăda semințele emoționată.
M-am înființat sub un construct ce voia să semene cu o prispă, dar cu o scobitură în lemn organizată după rânduieli mai noi. Era veşnic de cald şi aici. O suită de gânduri țâşneau prin ochii domnului din fața mea. Mă înțelegeam un duşman al liniştii sale şi simțeam o declarație absurdă de război, prin felul în care i se încovoiase colțul ochiului drept. Această încordare fizică se relaxase brusc într-un zâmbet inocent. I se despărțise barba, aproape biblic, într-o spărtură bucală ce sprijinea ascuns nişte dinți drepți şi sănătoşi. S-a pornit întreg constructul într-o înălțare mecanică de titan. Mă depăşea cu totul în ridicarea lui, iar pieptul său făcea umbră peste mine ca o armură sub care eu nu mai existam. Mi-a întins mâna puternic vascularizată şi mi-a făcut semn să mă aşez la nord de el, pe un scaun proaspăt încălzit fierbinte. M-am pierdut în scârțâitul surd şi plictisit al încheieturilor sale vechi când m-am aşezat la masă.
– L-ai văzut pe Manuel? De aseară pare pierdut. Nici n-a mai mieunat azi prin curte. S-o fi prăpădit de la căldură… mi-a zis atunci, Leon, uitându-se peste porumbul copt, aproape ars, din curtea lui.
Îl chema Leon după un bunic ce călătorise prin locuri exotice şi care iubise cândva o domnişoară din Peru. Era leoaică, şi totuşi, i se zbătea trupul cu totul febril când o cuprindea după ce adormea soarele. Păstrase în inima lui acest zbucium fizic şi-şi dorise o fată pe care s-o numească după ea. A avut generații de băieți. Înainte să-şi înalțe sufletul spre cer, şi-a strâns la piept nora, ce purta în pântece un copil proaspăt, şi i-a zis să-l strige tot Leon ca să-i strălucească ochii şi să-i salte inima ca oamenilor din Peru. Aşa rămase, pentru că nora ținea la el ca la un tată, şi-i plăcea povestea lui de dor.
Eu mă uitam la el prin ochii strânşi, aproape creț, de la atâta soare. Nu puteam să îmi dau seama care mâță era Manuel. Pentru mine toate erau la fel şi le chema Țiț. Mă învățase un bunic să-mi placă loialitatea şi s-o îndrăgesc inclusiv la animale. Pisicile mi le-am descoperit perfide. Nu le înghițeam. Mă aliasem, deci, cu câinii într-un război nedeclarat în care trebuie neapărat să îți placă unii în detrimentul altora. Am înghițit în sec și am așteptat o secundă să-mi coboare un strop de salivă, ca să-mi umezească gâtlejul. Ascultam cuminte discursul trupului unei entități ce respira sacadat în fața mea. Eram curioasă ce gânduri tunau şi fulgerau în carcasa cuminte a omului bun de peste masă. Simțeam că trebuie să ştiu ce anume reuşeşte să urnească şi să strângă cute între sprâncenele dese ce atârnau stalactitic pe fruntea lui.
– Te-ai gândit vreodată la fericire? m-a întrebat brusc Leon, aranjându-și stângaci mânecile și privind spre ele, nu în ochii mei.
– Da.
– Și ce simți când faci asta?
– Când mă gândesc la fericire?
– Da, zise el, la fel de preocupat de mânecile verzi.
Mi-am întors capul instinctiv spre lanul de porumb, cu frunze lungi și dese. Se mișcau în sincron, ca o undă, sub o adiere incompletă. Mi-a apărut brusc în minte ziua în care vecinul sufletului meu m-a învățat să iubesc Marea. O zi în care am învățat despre limita fizică a lucrurilor și felul brutal, dar firesc, în care alegem să punem stavilă acolo unde se termină ceea ce pricepem. În acea zi, mi-a strâns mâna de copilă și mi-a ridicat-o spre cer printr-o mișcare ușoară. M-am împotrivit brizei și m-am lăsat în voia lui. Mi-a strâns degetele într-un pumn, în afară de unul singur. M-a rugat să-mi închid un ochi și să mă concentrez să cuprind orizontul în lumina ochiului rămas nestrâns. Mi-a întins mâna destul de sus și de departe, și m-a ajutat să ating marea și cerul într-un singur punct. Acolo se întâlneau două lumi pe care le iubeam. Marea mea devenea cer, iar cerul meu devenea mare. Atunci am înțeles. Mi-a zâmbit și m-a lăsat să mă bucur de descoperirea mea, fără să mai spună ceva. Descoperisem infinitul. A fost frumos. Și el, și ziua aceea.
– Tristețe, am răspuns într-un final. Simt tristețe. Deși pare un paradox, atunci când vorbesc despre fericire simt tristețe. Și dor. Pentru că atunci realizez că îmi lipsește fericirea de altă dată. Și că fericirea o cuantificăm prin experiențe, am mai spus. Acest întâi stătător al descoperirilor mele se află acum la celalalt capăt de infinit, mă gândeam eu, mișcându-mi pleoapele destul de încet, ca să nu-mi pierd gândurile. Apoi am continuat. Și mai simt că este greu să construiesc contexte care să mă ajute să simt fericire. Pentru că nu poți să raționalizezi fericirea. Se pierde.
Am tresărit. Ceva mai încolo, în spatele meu alunecaseră două cranii uscate, aşezate unul peste altul, ale unor muşte de oțet. Scârțâitul lor m-a făcut să-mi pierd din concentrare. Mă simțeam la o cină romantică cu gândurile mele, oarecum întârziind ilegal de mult şi nesocotindu-mi ora de culcare. Eram adolescentă din nou şi număram grăbită fluturaşii ce se strângeau în stomacul meu.
