M-a trezit din concentrare un zumzăit absurd de viu într-o lume ucisă de neaer. Căldura unduia orizontul și-i schimba forma și încărcătura de colb. Mă uitam în ochii omului cu cămașă verde în carouri și așteptam să-și coboare gândurile înspre mine. Se pornise într-un clipit des, semn de trezire. Nu știam ce anume din discursul meu îl trimisese atât de departe. Cu degetele sale noduroase, se porni într-o înălțare plăpândă spre frunte. Se opri într-o cută ce forma o râpă plină de gânduri trecute prin extaz și agonie, și care acum se prefăceau cuminți. Își scărpină sprânceana stângă. Se eliberaseră câteva fire albe ce atârnau ondulate spre ochii gânditori și privind departe. Leon se pregăti să vorbească. Se uita acum în ochii mei.
– Iubirea.
– Ce-i cu ea?
– E inegală.
– De ce spui asta?
Privirea i se mutase tăcută în lanul de porumb din fața mea. Iscodea un trecut dureros și ascuns devreme. Apoi vorbi ca pentru el, la început cu o furie închisă înăuntrul lui prea mult. Apoi se porni părintește să-și verse gândul care sculpta o cută nouă în pielea frunții sale calde.
Iubirea împlinită, promovată romantic prin cărți și filme, prin personaje care, stângaci sau nu, crează contexte favorabile, nu există. Ne amăgim constant că ne apropiem de o iubire împărtășită la același nivel. Ne căutăm și ne alegem din mii de posibilități și ne scormonim fluturași vechi și obosiți ca să reacționeze și să ne sprijine decizia. Ne apropiem de oameni noi ca să le simțim căldura pielii și ne jurăm că ne completează perfect. Fugim de oameni care ne spun că distanța nu contează și le îngropăm din mers vorbele celor care ne amintesc că și vârsta ar putea fi un impediment. Căutăm atenția și cuvintele potrivite pentru iubirea la care sperăm. Realitatea este una mult diferită, poate mai rea sau mai bună, manifestată în episoade succesive după cum îi surâde Divinitatea fiecăruia. Ne scăldăm într-o zonă călduță când descoperim apartenența într-o convenție de cuplu, când înțelegem că suntem lăsați să iubim, și ne mulțumim cu asta. Această iubire ne seacă de resurse, suge seva bunătății și tandreții sufletului. Oamenii ăștia care dau peste cap alți oameni au impresia că la o bătaie din palme îți iei sufletul în brațe, rănit și frăgezit prin loviturile acumulate, și poți să pleci liniștit spre alt ciob de duh uitat în corp de om… uite că nu e așa, că e greu, și creația devine sclavă într-o iubire din care nu primește nimic în schimb. Totul este unidirecțional, dar nu o deranjează asta atâta timp cât i se permite să iubească. Acesta este un fapt pe care îl realizează, de cele mai multe ori, prea târziu și prea mulți. Și ca să ne mângâiem orgoliul și să ne lingem o rană supurândă încă, ne promitem că nu regretăm nimic.
Bărbatul respira sacadat și înțelegea că mă sperie și că mă biciuiește un astfel de gând. Eram nepregătită să admit că lumea emoțiilor poate fi decodificată atât de ușor la rece, iar concluziile sunt atât de sumbre. Voiam să mă pierd la umbra unei experiențe de viață care să întoarcă acest gând oribil de comun și la îndemână. Să mă ajute să contrazic măcar atât cât să nu-mi plâng iubirea nedăruită încă. Îmi sprijineam nodul din gât de niște pereți reci și plânși și ei cu mine. Îmi împleteam bezmetică genele ca ochii mei să uite să se plângă. În disperarea mea, căutam cu mintea cupluri fericite chiar și în leapșa aceasta cupidonială. Și mă amăgeam cumplit de tare și-mi descurajam bătăile inimii care păreau să nu se mai oprească din ritmul lor dezorientat și alert. Auzeam cuvintele ieșind din gura unui om ce părea fermecător și la minte și la trup. Nu mă obișnuiam cu gândul că ar fi suferit atât de crunt încât să-și asume o concluzie rece pentru el și pentru alții.
Și, dacă e adevărat că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, cum spun în felul lor specific grecii, atunci omul nu este el iubire?
