Am fost odată fericit, dar m-am luat cu alte treburi şi am uitat. Apoi a trecut o veşnicie.
În veşnicia aceasta am cunoscut o Anemonă şi mi s-a făcut Dor. Era delicată şi zâmbea frumos. Avea întotdeauna petalele reci. Spunea că un trecut mai dur al rădăcinilor ei umbrea căldura interioară şi generații întregi de viitoare anemone sunt obligate să păstreze acest blestem. Blestem sau binecuvântare, cum îl numeam eu, destul de rar cu voce tare. Era plăcut să simt că petalele ei reci se potriveau perfect în mâinile mele calde. Iar jocul lor şi tresărirea involuntară completau liniştea palmelor mele binevoitoare. Simțeam un Ares şi-o Atenă şi lupta lor neîncetată ce se pornea în susul venelor dinspre această îmbrățişare. Era nestăpânită şi trezea în calea ei pulsuri adormite prea devreme în slujba lor. Iar în torace ajungea să-i declanşeze un ritm alert bătrânei doamne inimi.
Apoi mi-am amintit de timpul de dinainte de veşnicie. Şi-am devenit Nostalgic. Atunci nu voiam să ştiu dacă anemonele au petalele reci, și nu mă interesa, decât să privesc tresărirea lor în unda slabelor adieri pe timp de ploaie. Aşa am înțeles naivitatea şi dansul ieftin pe care îl oferă în schimbul unei atingeri. Chiar dacă ploaia era rece şi mai ales trecătoare. Ele se lăsau îmbătate şi nu înțelegeau că trebuie să se ferească mai ales ca să-şi păstreze puritatea pentru mâini calde şi potrivite. Anemonele mai norocoase aveau bunici. Acestea se ocupau să le crească pe pajişti ferite de ploaie şi bogate în soare. Ele nu se lăsau fermecate de atingerea violentă şi umedă a ploii, fiind obişnuite să primească mângâieri cu raze calde şi pline de decența familiară soarelui. Îmi amintesc asta adesea. Şi felul în care ele se scuzau pentru rădăcinile lor. Iar asta mă face să zâmbesc şi să înțeleg Bunătatea.
Ele rămân frumoase dacă le ceri asta şi dacă le oferi o parte din lumina zâmbetului tău cald. Nu îți cer să le îmbrățişezi, mai ales din cauza timidității. Dar cresc şi mai frumos dacă le surprinzi astfel.
Mi-am amintit şi de vremea în care aveam câte anemone îmi doream. Iar asta m-a făcut să simt Tristețe. Sentimentul acesta a fost lepădat de zei la naştere şi trimis pe Pământ să-l crească Nostalgia. Aveau încredere că-l va educa să apară abia după ce ea e cinstită cum se cuvine. Şi au avut dreptate. Anemonele de care ai parte prea uşor, ajungi să le numești tufe și nu îți aduci aminte dacă aveau petalele reci sau dacă le-ai îmbrățișat ca să crească sau doar ca să plece. Și mai ales, nu le mai deosebești când ajungi în viitor.
Apoi mi-am amintit ca am fost odată fericit, dar mă luasem cu altele…
