Născută într-un timp târziu, într-o noapte plină de nori grozav de răzbunători şi moşită de o babă buboasă pe deasupra nărilor, făptura de viță neroditoare a crescut fizic dar nu şi moral, şi a învățat să se lepede de caracter şi să-şi cufunde capul în pieptul cuprinzător când întâlneşte cunoştințe în coborârea ei. Lupta sârguincioasă pentru o singurătate absolută, pentru un mediu mlăştinos în care să-şi dezvolte cultura mucegaică a sufletului său compromis.
Şi n-ar fi fost nimeni împotriva acestui act, dacă şi-ar fi cântat potrivirea spirituală în note de adevăr, şi n-ar azmuți tonalități absolut de amăgitoare, prin care se îmbracă în momentele lipsite de luciditate, şi care urmăresc să dubleze un cadru prietenos.
Matilda, mătura sa credincioasă primită odată cu primul descântec ce i s-a făcut într-un loc pustiu din țara sâsâitoarelor, refuza să o privească de ceva vreme, de spaima urâțeniei sale morale, cu care se mânjea adesea după ce se încredința că a atins un loc în sufletul omului. De amorțeala Matildei, îşi bulbuca ochii şi îşi umfla nările, iar papilele sale gustative inflamate excesiv arătau ca nişte ciuperci champignon. Şi sâsâia printre ele, ca o gâscă bătrână, mai ales când se pregătea să elimine o formațiune scămoasă, construită în adâncul văii sale stomacale. Regurgita tot felul de lucruri înspăimântătoare, de la bocanci desperecheați şi parțial erodați de cantitatea de HCL, până la iguane modificate genetic, cu limba întreagă şi cu un defect al logosului pe baza de r. Iar aceste champignoane se înverzeau de fiecare dată când elimina un gaz gălbui, sulfuric. În fiecare miercuri, se întorcea spre apus şi despacheta din spărtura bucală, un organ nefuncțional al vorbirii, o limbă aspră şi cărnoasă, cu care obişnuia să măture încăperile grotei sale. Uneori, de la adunătura de scame, în contrast cu roşiaticul dat de iritație, se învelea cu limba prelinsă şi oamenii încurcau arătarea cu un înveliş regal împopoțonat cu nurcă…
– Vino, Grigore, să mai pui pe foc! spunea o bunică liniştită în timp ce se ridica să potrivească temperatura ceaiului. Clipea mai des ca să părăsească aducerea aminte şi s-o alunge înapoi de unde venise. Privea puțin încruntată pe sub o draperie albastră cusută recent. Soarele ce îi veghease orătăniile se stingea acum într-un colț de sat şi se ducea să-şi adoarmă razele mici şi jucăuşe. Încerca să nu se mai gândească la acea doamnă veche, crescută în exil, aproape fantasmagoric şi aproape prea mult.
– Mâine sigur plouă, Grigore…
