Era mai mult decât cald. Era fierbinte. Soarele strălucea mai tare şi mai aproape ca niciodată. Nu se mişca nimic, totul era înțepenit. O adiere simplă se simțea dinspre omul de lângă mine. Clipea mai des decât respiram eu şi producea o undă slabă ce mişca aerul din jur. Părea aristocrat. Şi asta nu datorită cămăşii sale albe, închisă până la ultimul nasture care îl cenzura absurd într-o zi atât de caldă. Ci datorită nonşalanței cu care priveghea împrejurul şi stilul său atrăgător de-a judeca blând printre unduiri de sprâncene şi mişcări fermecătoare de buze fragede. Mi-am înlocuit deznădejdea de a mă răcori cu interesul pentru acest om. Era înalt şi drept, crescut după plăcerea mea. Avea ochi negri şi cercetători şi licăriri misterioase. Îmi aminteam că într-o altă viață supravegheam pensionarea stelelor tinere şi felul în care aceşti ochi le ofereau cămin atunci când părăseau îmbrăcămintea Universului. Şi le lăsam să se grăbească să-l locuiască. Iar pământenii îşi puneau dorințe şi li se împlineau. Avea umerii drepți si rotunjimi de putere nordică. Mâini lungi şi piele netedă, aproape cremoasă. Degetele sale infinite băteau uneori o cadență născută din plictis. Dar era plăcută şi nu antrena gânduri de exil. Pe mâinile lui se plimbau nişte vene ordonat aşezate şi crescute de la fierbințeala zilei.
Mă duceau cu gândul la ce-mi povestea Descartes într-o zi la fel de călduroasă dar într-un an mai vechi. Mă dusese într-un loc de gală vulgară, un loc în care nădejdea se punea în cai şi în jocheii lor. Era o formațiune tubulară prin care treceau spiritele animale şi asigurau legătura dintre minte şi trup. Se paria puțin dar atmosfera era energică. Depindea mai ales de ce se simțea la nivel național şi câte gânduri li se permitea să dezvolte. Eram deci în Vene. Aşa ajunsesem să-mi alint Venezuela, loc deopotrivă colorat şi sumbru. Ascultam o mandolină si un mustăcios acoperit de un sombrero puțin descusut pe-o parte. Orizontul era aroape portocaliu de la praful ridicat de viteza gândurilor. Eu nu pariasem în acea zi. Observam tendința şi fetele care se vindeau prin îmbrăcămintea lor. Aveam o pălărie imensă care-mi făcea loc şi mă proteja de gânduri rebele şi needucate lăsate libere de mustăcioşi fără sombrero. Mi-o cumpărasem cu trei pesos de la o doamnă frumoasă deşi murdară ca un întreg. Avea un zâmbet blând, liniştitor şi bun pentru afaceri. Descartes mă amăgea că într-un întreg material funcțional prin mecanisme trupeşti exista o forța imaterială, simțitoare, localizată în minte şi îi spunea absurd, suflet. Dar m-am lecuit odată cu primul junghi în inima materială declanşat la un suspin incert. M-am depărtat de el şi ne-am vizitat mai rar, dar am rămas prieteni.
Şi-am început să ies mai des într-o altă vechime, c-un grec puțin vorbitor, Aristotel. El mă diagnosticase cu suflet în inimă şi părea să aibă sens. Acolo mă durea mai des când mă lăsam să simt. M-am întors din reverie când omul care-mi clipea ca să rezist căldurii m-a întrebat de timp. De parcă n-am şti toți că-i infinit şi că-l blocăm câteodată în zile calde când ne cufundăm atenția în mâini potrivite. Şi i-am clipit ca de ora paisprezece. Bătuse un gong peste drum şi cânta sacadat un cântec pentru Iancu. Apoi m-am întors ca să-mi vând pălăria de trei pesos şi să mă scutur de tot praful din Vene, ca să nu transfer absurditatea unui gând precoce într-o realitate nepregătită încă. Afară era tot cald, şi nu mă vindecasem încă de fierbinte.
