Asemeni lui Oedip mi-am scos vederea de la locul ei, și m-am lăsat să plec smerită, mereu ghidată de umbra ta. Dar nu m-ai dus spre locuri fericite. Ci prin războaie de tot felul și nopți cu ceruri fără stele și strigăte puternice de greieri surzi. Dar am fost calmă. Și-am așteptat să-mi întinzi mâna cu palme calde și primitoare, împlinite cu degete salvatoare. Și-am așteptat degeaba să mi te întorci cu blândețea care-mi lumina ziua după nopți nedormite, cu lună plină. A fost crud, să știi, și mai ales a fost devreme.
Nu-mi imaginam că vei trezi în mine ulii adormiți în loc de fluturi. Dar i-ai urnit. Și-ai zis că e bine când se întâmplă asta. Dar nu i-ai mai vegheat și mi s-au sălbăticit teribil. Ascultau doar de atingerea ta și se zbăteau prin trupul meu ca prinși în zale mari de fier. M-ai pedepsit țintuită de umbra ta și mă țineai viclean să nu mă pierd. Iar prădătoarele mă consumau ca pe un Prometeu mereu al tău. Pentru că știai că n-am să mă pierd de tine fiind hipnotizată încă de blândețea din privirea ta. Aceeași blândețe care mă biciuiește acum și-mi alungă încă, un somn timid și încercat atâta.
Și mi-ai promis că ne îndreptam spre locuri calde și ferite de tristețe. Dar ai uitat pe drum încotro ne însoțeam, așa că ne-am întors. Sau cel puțin tu, că eu am vrut să mai rămân pe pajiștile sterpe și pustiite să adorm cuminte și să mă eliberez de ulii. Și m-am împrietenit cu blestematele puteri și mi-au zăcut cuminți nemaiputând suferi durerea mea. M-au alinat într-un final, să știi. Și mi-au construit un zid numai al meu în care să nu pătrundă nimeni. Pentru că nu aveam nevoie de un puternic să mă scape. Poate decât de-o adiere care să-mi îmblânzească înaripatele când construiau. Și să le încetinească, să-mi lase răgaz să simt pentr-o ultimă oară un stol micuț de ulii juni. Dar nimeni nu m-a întrebat cum îi hrănesc sau la ce oră se duc să doarmă. Și tu știi bine că ei nu se odihnesc nicicând. N-am să mă scap dintre ziduri și am să le port cu mine pe calea mea. Dar n-am să uit să sper să apară un fir al Ariadnei. Și poate c-am să văd iar un început luminat de soartă. Iar drumul pe care m-ai dus îmi va fi sfătuitor și mă va învăța să mă port zâmbind și în încăperile reci. Și mai ales, să-mi amintească să mă prind la drum cu oameni în zile calde, fără nori și umbre.
Și simt că m-ai uitat ca pe-un Ulise înainte de întoarcerea mea. Dar ți-ai promis că ai să mergi spre locuri fericite, smerit, mereu ghidat de umbra ei..
