Eram ascunsă şi-mi cuprindeam strâns cu mâinile abdomenul tremurând, pe sub bumbacul subțire ce-mi învelea trupul. O lumină ciudată şi copilăroasă se strecura întrerupt pe sub uşa ce mă izola de exteriorul rău şi zbuciumat. Un fel de muzică stupidă, a unor nori ciocniți întâmplător în dezordinea lor, făcea să lumineze întregul ținut şi să trezească greierii adormiți sub frunzele cireşilor. Îşi cereau scuze şi îşi continuau traseul, furişați, pe vârfuri, de parcă n-ar vrea să deranjeze nici un suflet. Dar la fel de tâmp se nimereau să se întâmpine violent în jocul lor din plină noapte.
De curând, se auzea un şuierat rece şi transparent. Suna ca o pompă de apă într-un loc secat, pustiit şi încălzit prea tare de ambiția unui soare nemilos. Nişte valuri se porniră pe verticală. Coborau ropote de apă proaspătă şi rece, aproape parfumată. Se considerau nonconformiste şi s-au pornit în plimbarea lor dinspre nori înspre geamul meu. Se izbeau în picături mici, şi râdeau că-şi schimbau forma când încercau să mă atingă, dar se plesneau naiv şi apoi se scurgeau încurcate.
Cineva deschise uşa fără consimțământul meu. O umbră difuză se ridica pe peretele din fața mea şi se transforma încet într-o voce puternică de semi-om. Umbra se lipea la sol într-un început omenesc şi se desfăcea în două picioare acoperite incomplet. Forma sa de pisică sălbatică se termina unde începea să îi bată inima. Aici se năşteau noduri de muşchi neîmblânziți şi înfometați să se încoarde, ascunşi temeinic sub piele fină de om. O mână dreaptă de pământean se arătase în fața mea şi mă aştepta înțepenită să răspund chemării. Era miercuri şi era târziu. M-am ridicat încet şi-am început să-mi caut încălțările. Simțeam că urmează un drum mai lung. Mă prinse atunci printr-o mişcare bruscă şi mă săltă în brațele lui de parcă eram un construct puțin greu dar valoros, pentru că se mişca delicat.
– Să nu îți fie teamă, ca să nu pieri.
Mi-a vorbit atunci acest construct sălbatic, cu o voce translucidă de zeu, puternică şi cu un răguşit sever în glas. Se purta firesc şi mă ducea cuminte printr-un hol întunecos şi slab luminat. Inima lui bătea de îndată ce a mea număra o întreită teamă. Eram la fel de desculță iar haina subțire ce-mi învelea trupul părea să-şi fi uitat funcționalitatea pentru că îmi era frig. Undeva într-un dulap vechi, cu o uşă ce se ținea într-o singură balama, ticăia un ceas ce se grăbea să-şi numere secundele până la răsărit. Se deschise o încăpere în fața mea, iar constructul neomenesc m-a aşezat cu grijă pe un fotoliu vechi, îmbrăcat într-o catifea verde mentă. Totul părea dintr-o altă lume. O lume înspăimântătoare dar frumoasă în amănunt. În stânga mea, o mână tremura o ceaşcă de ceai în timp ce o aşeza pe o farfurioară mică de porțelan chinezesc cu detalii albastre. Această mână se continua cu un corp vechi dar omenesc şi începu să vorbească. Nu vedeam nici o față dar cuvintele acestea păreau să fie o invenție a unui trup bătrân, plin de poveşti. Lumina venea din spatele meu şi se încăpățâna să se păstreze în cantități mici. Cuvintele pluteau şi se aşezau cuminți într-un discurs neputincios despre fericirea marinarilor plecați să îmblânzească hergheliile de cai marini ce înotau după orânduiala lor de-a lungul coastelor europene.
– Draga mea fetiță, după cum spuneam, Konstantin era un copil născut de o mamă cu nostalgii rusești încă vii. Era alcătuit anapoda într-un fel nocturn, greoi și instituit cu o încruntare contemplativă continuă. Vorbea puțin și se cufunda într-un mister ce ațâța curiozitatea valurilor vechi în călătoria lor. De fiecare dată când zâmbea se simțea miros de piersică și busuioc uscat, proaspăt înghesuit și eliberat din strânsoarea unui pumn tânăr. Dar nu se întâmpla prea des ca cineva să simtă această combinație. Și-a strâns durerea într-un cântec pe care îl șoptea în nopți de Sfinte Duminici cu număr par la dată. Își dregea vocea, și-și închidea ochii ca să se chinuie retrăind la infinit o soartă nemiloasă. “Te-am creat după legile prin care grecii şi-au creat zeii şi am crezut în tine mai mult decât o făceau ei. Ți-am îngăduit putere peste toate şi m-am retras să te privesc cum îți foloseşti libertatea ca să mă lipeşti de un catarg şi să mă legi cu funii, ca pe un vechi Ulise, şi să mă sfâşii prin cântări duioase în dulce glas de tânără sirenă. M-ai sfâşiat, dar îți zâmbeam ca să nu vezi durerea mea şi îmi doream să înțelegi că mă sting fără sclipirea din ochii tăi. Nu m-ai avertizat că ai deprins jocul Medusei şi că din vechiul ei blestem tu ți-ai făcut curaj şi-ai învățat să împietreşti inimi cu care mai întâi te joci până te plictisești. Pe care apoi le zidești ca să te ascunzi în umbra lor, ca să le auzi cum cântă surd, în bătăi timide, în miez de noapte printre greieri încălziți de soare în amiezi. Şi nu îmi aminteam ca asta să îți fie soarta, după descrierea pe care mi-a şoptit-o la fiecare pas, o adiere gingaşă cu nume de arhanghel. Şi am crezut în creația ta. Şi am simțit un fel de bunătate pe care mi-o închipuiam şi mi-o doream reală. În care te îmbrăcam şi ți se potrivea atât de bine în imaginația mea. M-am golit pe mine de neîncredere şi-am închis ochii fericit să ştiu că mă vei ajuta să scap de păcatul greu de-a nu acorda sincer prezumția de nevinovăție sufletului de lângă mine. Atât de mult, încât am tresărit când am simțit că de ceva vreme îmi lipsea pământul de sub picioare şi că mă depărtam de tot ce credeam până atunci. M-am lepădat inclusiv de norul sur ce-mi explica lipsa fericirii în zilele în care nu mă mulțumea existența omului. Şi era al meu de multă vreme, domesticit şi domol, greoi şi sincer ca sufletul meu într-o zi de luni. Şi în zborul meu lin, deasupra tuturor, te-am regăsit îngândurată la poalele Olimpului, unde un fel de mare muşca furioasă din limita de piatră, şi o rănea în nebunia ei, pe care o mângâia apoi când revenea. Şi te uitai pierdută la jocul acesta aproape inegal şi nedrept. Mă ridicai senină şi mă aşezai printre zâmbete şi priviri duioase, cercetătoare, pe culmi bătrâne şi mute de atâta timp. Dar mă lăsai acolo şi aşteptai nervoasă şi nerăbdătoare să cobor ca să mă urci din nou la fel de plină de dragoste şi aproape nebun de naivă. În jocul tău misterios n-ai observat tristețea mea şi zâmbetul meu fad care-mi bloca un plâns timid dar sincer de copil al nimănui. Apoi m-ai dus la dansul zeilor şi mă priveai vrăjită de înfățişarea mea omenească printre nemuritori. Ai uitat că ai promis că nu-ți vei bea ambrozia destinată ție şi în sevrajul în care te aflai nu te-ai oprit la timp ca să nu guşti. Acela a fost momentul în care te-am pierdut, o, minunat construct omenesc drag mie! Mi-am dat seama de acest lucru şi te-am lăsat să mă părăseşti treptat, îndepărtându-te de mine într-un comportament neînțeles. Şi n-ai văzut cum deveneam un suflet greoi de păcatul tristeții ce sfâşia nemilos carnea ce-l înconjura. Dansai, şi aş fi vrut să fii un val de mare mişcându-te lin în neclintirea ta, să te întorci la mine măcar atât cât să nu mă simt singur, uitat în plină veselie a zeilor. Şi aş fi plâns în nemernicia mea dacă nu aş fi fost vegheat permanent de un titan puternic, dar sublim, care îmi voia doar binele. S-a milostivit de mine timpul şi şi-a scurs în grabă nisipul fin mai repede, ca să nu pier. Ş-am alergat nebun spre un loc în care să îmi odihnesc apele în care mi se scăldau ochii, un loc ferit de orice om care m-ar fi putut găsi şi care m-ar fi ars pe rug ca pe creştini prin mila cu care m-ar fi privit. Am suferit în taină şi am plecat discret de lângă Munte ştiind că ai uitat de mine la timp cât să te pierzi în gânduri noi, care mă izgoneau aproape abuziv pe mine. N-am să înțeleg de ce te-ai însingurat în preajma mea şi mai ales, de ce m-ai ucis atât de uşor. Îmi aminteam în întoarcerea mea de promisiunile pe care mi le făceai, c-aveam să întâlnim marea împreună şi că-n Olimp ai să mă-nveți să devin nemuritor. Acum, pierdut şi singuratic, mă aflu la poalele destinului, îngenunchiat de necunoscut şi prins în deznădejdea aspra a unui întuneric nedescris şi nedescifrabil încă. Să ştii că mă pierd, şi de ceva vreme nu te mai văd în visările mele vagi…”
Se opri la un moment dat din povestit şi se aşeză o linişte care mă obliga să nu respir. I se scurgeau suspine nepotolite care ridicau un torace vechi, atât cât să modifice neuniform o umbră de fotoliu. Oasele îi scârțâiau armonios la fiecare spasm parkinsonian. Mă uitam la degetele mele care strângeau mânerul din lemn masiv ce susținea cusătura moale de catifea. Măsuram din priviri umbra ce se furişa în fața mea printre cele două fotolii, ca să înțeleg depărtarea constructului neomenesc. Apoi vegheam iar venele ruginite de cursul viu al unui sânge aprig dar domolit de timp. Doamna din umbră îmi apărea, în mintea mea, decolorată de atâta soare şi de ploile prin care îşi număra zilele. Îşi reluă povestea printr-un suspin care îi deformă din nou, pentru o clipă, umbra.
-Draga mea, să nu uiți niciodată să numeri scânteile din ochii oamenilor pe care îi întâlneşti şi îi laşi să îți pătrundă în lucrarea sufletului. Și să-i obligi să clipească la un număr impar ca să le sporești funcționalitatea. Lumina lui Apollo cere să îi rezervi totul și să îi surâzi, să nu uiți asta, draga mea.
Apoi a făcut un semn nou, prin care îşi ridicase încheietura dezgolită a mâinii drepte, iar umbra din spatele meu se urni greoi spre mine. Voiam să vorbesc, să întreb sensul umbrelor şi luminii slabe ce umplea încăperea, acelaşi sens pentru ceaiul băut prea târziu într-o zi de miercuri, pe timp de ploaie. Dar nu era timp pentru întrebări. Îmi promise în plecarea mea, c-am să mă întorc mai ales, când am să înțeleg cântecul vechiului Konstantin. C-are să mă aștepte cuminte, vrednică și plină de povești.
Să nu vrei să te-ntorci degrabă, fetițo… a mai zis, așa, ca pentru ea.
