Au fost odată-n lumea mea mai multe domnişoare.
Cu nopți şi îngeri se jucau, şi razele de soare.
Erau frumoase ca bujorii, şi tot atât de delicate.
Aveau darul de-a toarce norii, şi voie peste toate.
Şi-aceste fete într-o zi descoperit-au lutul.
Şi au deprins a modela în forme vii pământul.
Dar dintre-aceste vrednice fecioare, era una aparte.
Ce făurea un domn din lut, fidel unei poveşti din carte.
Ea zilnic îi cânta duios o odă pentru zei,
Şi se ruga cerând pios, viață pentru lutul ei.
Şi după sute de-alternări de ziuă şi de noapte,
O forță grea a unui zeu suflă încet prin şoapte:
“Copilă, plânsul ți-l ascult deja de multe zile.
Dorința ta să-nvii un lut înfruntă toate legile.
Milostivi-mă-voi spre tine, şi îți voi face voia,
Căci m-ai convins cu iscusința cu care-ți cânți nevoia.
Însă-nainte vreau să-ți spun cuvinte despre muritor,
Căci doar aşa pot să-i dau puls, făcându-l trecător.
Ființa-aceasta fermecată se naşte cu-n cusur.
Absoarbe dragostea ta toată în învelişul lui cel dur.
Ai să te sfâşii de durere, de firea lui cea schimbătoare
Şi totuşi, nu poți să te opreşti, să nu-l iubeşti mai tare.
Acest blestem deasupra ta se pune când accepți
Şi n-ai să poți să îl desfaci nici apelând la înțelepți.
Acum e rândul tău s-alegi când ştii şi-această parte.
Rămâne omu-acesta lut, sau îi ofer o moarte?”
Acum sta fata, cugetând, la şansa de-a-i da viață,
Şi nicidecum la suferința de partea ei de soață…
Răspunse deci, afirmativ, la-această întrebare.
Iubea deja acest construct şi îl dorea prea tare.
Cu un surâs umil şi trist închise ochii zeul.
Trezise deci ființa nouă, urmând cu jale procedeul.
Şi întorcându-se în Cer, jură să nu se mai întoarcă.
Ştia c-are să-l cheme iar, citise partea ei de soartă…
