Salut și aprob deliberat blestemul de a mă fi născut altfel. Încarcerat în propria-mi formă pământească, sufletul îmi judecă fapte și purcede acțiuni dintr-o perspectivă proprie. Deslușită dintr-un abis al minții umanului, viața pare un mecanism de cutiuță muzicală, iar sinele își vede rolul, prin pioasa-mi atribuire, acela de balerină rigid conservată în mișcări. De fiecare dată când ne oprim să inhalăm o adiere proaspătă de curiozitate, cineva parcă are grijă să reîntoarcă cheița pentru a ne continua acțiunea în scopul căreia am fost creați.
Mintea mea de personaj acustic continuă să absoarbă nesătulă și vibrantă acțiuni 
și stări cotidiene, pe care le desface apoi în bucățele ca un meșter vechi și priceput. Și încearcă să înțeleagă decorul unic și ocazional funcțional, al unui simpatic interpret de soartă potrivită. Și-mi place să simt cum îmi alunecă spre suflet o stare de bine și de potrivire când întâlnesc ochi corespunzători cugetului unui om. Mi-am dat seama că cel mai des există un semn de satisfacție neutră pe fața celor declarați claustrofobi într-o minte înghesuită, printre gânduri molcome şi deja familiare. Și-mi place să respir o liniște atât de necesară lor.
Instaurată deci, într-o lume a funcționalității, aportul banal al cognițiilor unui suflet curios ce se zbate în toracele unei tinere pământence, înseamnă un răgaz al celor puternici și nimic mai mult.
Mi-e dor de-o vreme în care n-am existat. Mi-e cumplit de dor de timpul în care oamenii prețuiau mai întâi de toate mintea unui om și abia apoi cântăreau calitatea materialului în care este îmbrăcat.