Aveam un gând devreme pus în mintea mea. Și gândul nu-mi da pace.
Căci pacea era luată de cei mai liberi. Aceștia învățaseră să lupte sănătos și definitiv și se autoproclamau biruitori peste scornirile credincioase ale gândurilor. Se simțeau liberi și neatinși de subjugarea forței greoaie dar totuși molcome a puternicei cogniții. Visau mai strâmb decât ceilalți. Și visau scurt. Dar asta îi mulțumea, iar mulțumirea puținului le aducea fericirea. Era nedrept să-i deranjezi și să le spui: „Mă scuzați, v-a căzut din fericire de ceva vreme, și s-a cam prăfuit. Eu zic să o înnoiți puțin. Ar trebui să vă schimbați motivele că-s cam ruginite. Iar dispozitivul de întoarcere nu prezintă stabilitate.” Și asta cu-n surâs cât mai stângaci și tremurând de bunăvoință fadă. Oricum ar fi, ochii cretini și încremeniți vor bufni în râs cât mai curând și-ți vor aproba dând frenetic afirmativ din cap că gestul e unul naiv. O glumă reușită. Ei nu vor înțelege. Ei sunt liberi. Gândul lor e nou nouț și e păstrat pentru zilele de sărbătoare. Când scot pe rând un gând pe care îl consideră potrivit și-l consumă parțial. Iar restul îl încuie împăcat până la următarea ocazie.
Gândul acesta are rude multe și se vizitează rar. Căci fiecare e păstrat și păzit de ordine stricte în alte carcase spațioase. Iar locul gândului e unde vrea el. Atâta timp cât își respectă normele în care e încadrat. Sunt reguli stricte și păzite peste veacuri de cei mai mulți din generația sa. E greu să fii un astfel de gând. Ai impresia că te strici și plângi uneori. Mai ales când aluneci și cazi pe luciul întinsei alei ale carcasei. Se bucura câteodată când se împiedica de-o cută. Spera să poată să aibă grijă de ea și ea să facă la rândul ei mai multe. Dar ea se îndrepta ireversibil.
Gândul era moștenit de la o altă carcasă. Fusese implantat aici și i se spuse că soarta lui va fi una liniștită dar că e datoria lui să schimbe asta. I se spuse că la majoratul lui ceva se va schimba și că stăpânul său își va pierde din libertate. Gândul știa ce înseamnă asta. Și-și dorea mult să nu se strice de tot până atunci. Și mai ales, își dorea să nu i se schimbe din greșeală această soartă. Credea în ea. Poate credea mai mult ca să nu piară. Ar fi fost păcat căci avea planuri mari. Voia să cultive multe cute. Iar cutele l-ar fi ajutat să-și stabilească grațierea. Chiar și în afara zilelor de sărbătoare. Dar auzise o poveste tristă, pe care o ziceau încurcate rudele gândului. O spuneau rar și șoptit pentru că nu voiau să creadă că e așa. Pentru că cineva le reproșase la nașterea lor că-s aducătoare de boala inimii. Și când se dezvoltă el mai mult și independent de ea, inima devine stearpă și singură se încuie și-și lasă cheia să ruginească lângă ea. „Simt un gând ce-și zbate soarta de pereții reci ai unei minți neîndemânatic oblojite. Și simt cum mi-am închis devreme inima. Ermetic.”
Dar gândul ăsta era optimist. Nu știa ce înseamnă ermetic.
